Articolul conține spoilere pentru următoarele cărți și/sau seriale/filme: Povestea slujitoarei (The Handmaid’s Tale), Minunata Lume Nouă (Brave New World), Portocala mecanică (A Clockwork Orange), I am Legend. Mai sunt referințe și la alte opere distopice, dar nu neapărat spoilere.
Doi șoricei ronțăie o rolă de film. Molfăind satisfăcut, unul îl întreabă pe celălalt: „Îți place?”. Dezamăgit, celălalt șoricel răspunde… „Așa și așa. A fost mai bună cartea.” Toată lumea știe bancul ăsta, deci noroc că nu sunt la iUmor cu el, ci într-un articol despre adaptări. Sigur că în 99% din cazuri, cartea e mai bună, pentru că e un mediu care oferă cititorului posibilitatea de a-și imagina. Or, actorii, situațiile și scenografia unui film sau serial, oricât ar fi de bune, nu pot rivaliza cu imaginația. Dar există filme care își folosesc foarte bine mediul, și ies adevărate capodopere. Din păcate, în genul distopic, majoritatea adaptărilor sunt proaste. Nu doar inadecvate, ci pierd fix esența cărților.
Am fost plăcut surprinsă de apariția ecranizării Brave New World. În primele episoade, mi se părea că tot ceea ce diferă de materialul original (Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley) sunt schimbări de bun simț. Chichițe moderne pe care Huxley nu avea cum să le știe, dar păreau în spiritul operei. Cumva, era credibil că un Huxley mai modern le-ar fi inclus. Și totuși, spre final, lucrurile degenerează, iar spiritul operei original e sufocat de clișee Hollywood. Clișee destul de ieftine, care m-au făcut să-mi dau ochii peste cap de câteva ori. Per ansamblu, serialul își cam bate joc de carte, pierzând cu totul ideea originală. Iar problema nu e doar cu acest serial în parte. Problema e la nivel general, și afectează în special cărțile distopice, tocmai pentru că ele prezintă idei critice, iar factorii economici și politici de astăzi sufocă acele idei. Dar hai să începem cu începutul.
Ce e o ficțiune distopică?
Pentru a defini distopia, trebuie mai întâi să definim utopia. Utopia e un concept înalt al unei societăți ideale, perfecte, în care toți oamenii sunt fericiți. Distopia e așadar opusul, o societate diferită, în care însă lucrurile merg spre rău. O ficțiune distopică e o lucrare de artă care prezintă o distopie, deși, în articol, eu folosesc termenul „distopie” pentru ficțiunea distopică în sine. Acum, există anumite trăsături comune operelor distopice:
- o parte de world-building/backstory: povestea despre cum s-a ajuns la această societate. De obicei, e vorba despre revoluții, dezastre naturale sau schimbări politice care au evoluat treptat spre o nouă formă de organizare.1
- un protagonist care înțelege că sistemul e greșit, sau află pe parcurs. În general, același protagonist oferă și perspectiva, prin narațiune sau printr-o narațiune deghizată ca artefacte (puncte de vedere, jurnale, înregistrări audio, etc.)2
- deghizarea sub forma unei utopii: în general, această societate prezintă trăsăturile unei utopii, cu majoritatea personajelor crezând că sistemul e realmente bun. Noi, cititorii, ne dăm seama că e o distopie doar din prezentare, sau cu ajutorul protragonistului. Ca notă personală, mie fix asta mi se pare că e cheia unei distopii bune. Cu cât se preface mai bine că e utopie, cu atât e mai credibilă și mai interesantă.
- critică elemente din prezent, sub formă extremă. De exemplu, în 1984, era criticat stalinismul, prin prezentarea unui stalinism extrem. Sau, în episodul Nosedive din serialul Black Mirror, se critică falsitatea de pe rețelele de socializare, dar într-o formă radicală, în care viața reală oferă beneficii concrete utilizatorilor.
- tehnologie avansată, care e atent controlată și folosită în scopuri non-etice.
Din păcate, adaptarea unei cărți distopice pentru ecran este dificilă, fie că vorbim despre marele sau micul ecran. Și aici intervin o mulțime de factori. Așa că hai să îi luăm pe rând.
Filmele și serialele sunt făcute ca să vândă
Paradigma în care discutăm de filme și seriale e mult diferită. O carte interzisă poate circula în continuare lejer pe sub mână. Dar platformele de streaming, cum e și Netflix, nu pot risca să cumpere o adaptare prea „tăioasă”. Ele își desfășoară activitatea sub regulile locale ale fiecărei țări. Așa că pot fi somate să interzică accesul la un anumit conținut, pierzând vizualizări și bani. Un exemplu bun ar fi scandalul din jurul filmului Mignonnes (Cuties). Apoi, un film de Hollywood la care au acces doar adulții peste 18 ani e de asemenea riscant, pentru că vinde mai puține bilete la cinema. O excepție notabilă ar fi Deadpool, pentru care realizatorii s-au chinuit să-l lase ofensator și destinat adulților. Dar genul filmelor cu supereroi are o bază de fani imensă, și riscurile s-au compensat.
Apoi, în cazul serialelor mai e o problemă: pentru a scoate bani, ele trebuie să fie prelungite pentru mai multe sezoane. În cazul serialelor bazate pe cărți, asta înseamnă un prim sezon bun, destul de apropiat de materialul-sursă, ca apoi să o lălăie cu aceleași personaje până se pierde toată originalitatea. După un timp, oamenii se mai uită doar din inerție, deși ajung să urască pur și simplu serialul. Sau din nostalgie, sau din speranța că poate următorul episod va fi totuși la nivelul primelor senzații trăite alături de personaje. Nu am urmărit Urzeala Tronurilor (Game of Thrones), dar înțeleg că e un caz concret. În ceea ce privește distopiile, primul sezon din Povestea slujitoarei a fost excelent, pentru că punea povestea originală într-un mediu vizual extraordinar de bine gândit. Cinematografia superbă a făcut un succes din Povestea slujitoarei, ceea ce a dus și la creșterea vânzărilor de carte. Inclusiv la noi în țară, s-a reeditat cartea originală, pe care eu o căutasem frenetic prin adolescență fără să o găsesc pe undeva tradusă. Al doilea sezon a fost bunicel, în schimb de la al treilea a început pana de creativitate.
Și au început să se contrazică. Acele câmpuri radioactive pe care mureai garantat, și erau pedeapsa supremă? Pff, floare la ureche. Uite, unul dintre personajele principale a reușit să scape de acolo lejer, fără nicio daună. Granițele închise? Ei, la naiba. Uite cum zboară oamenii cu avionul încoace și încolo, iar activiștii canadieni (?) știu totul despre relele tratamente ale femeilor din Gilead. Eroina principală, care în carte și în sezonul 1 abia e lăsată să iasă din casă și să se uite la alți oameni? Știți voi, personajul cu care am empatizat profund pentru că reflecta efectele societății distopice? Devine un fel de Vin Diesel al salvării copiilor. Toate ca serialul să continue și gura studiourilor să aibă de mâncare. Am înțeles că George R.R. Martin, Margaret Atwood și alți autori ai cărților originale colaborează cu echipele de seriale, dar oamenii trebuie să înțeleagă că scriitorii și armata de scenariști nu sunt o vacă de muls. Ideile creative nu vin în orice condiții, și decât să strici serialul cu sezoane proaste și neinspirate, mai bine îl termini și gata. Cu siguranță se pot face bani și din următoarele seriale.
Ultimul exemplu îl dau din Brave New World, dacă tot m-a pornit la scris. În carte, protagonistul e atât de sfâșiat de presiunile societății „utopice”, încât se sinucide. În serial, avem parte de o revoluție pe care el o cauzează aproape de unul singur. Pefect credibil, nu? Apariția unui singur om destabilizează cea mai stabilă și mai fericită societate. Oamenii care au luat droguri și au fost condiționați pe tot parcursul vieții să fie detașați și fericiți… sunt brusc emoționali, își dau cuțite între ei și renunță la droguri. Pentru că le-a zis John. Fac ăștia campanii anti-drog de milioane de dolari, dar ajunge să vină un tip să-ți spună că sunt rele pentru tine. Hâț, Johnule, ce să zic. Toate astea ca să pună bazele unui al doilea sezon. Care, ghici ce?, nici nu se mai face, pentru că serialul nu a mai fost finanțat.
Distopii ieftine, pe toate gardurile
În ultima vreme, o groază de filme vin cu elemente distopice, dar asta nu le face automat distopii. Să vă explic la ce mă refer. Jocurile Foamei (Hunger Games), seria Divergent și toate copiile lor, nu sunt ficțiuni distopice, pentru că partea societală intră pe planul secund. Aceste seriale și abundența de cărți YA (Young Adult, conținut pentru adolescenți) spun, în primul și în primul rând, povestea unor adolescenți speciali. Că societatea din jurul lor e distopică, e doar un mecanism al poveștii, nu fundamentul pe care stă povestea. Katniss Everdeen, protagonista din Jocurile Foamei, putea la fel de bine să fie o concurentă într-un joc mortal dintre triburi primitive, sau femeie-gladiator. Pe de altă parte, luați oricare personaj din distopiile clasice, și el/ea reprezintă doar un mijloc de critică al societății. Nu e un individ excepțional care salvează lumea, ci o rotiță nesemnificativă, un efect al condițiilor. Tocmai asta dă savoarea unei distopii, senzația că un om singur nu mai poate schimba nimic, de-aia trebuie avut grijă să nu ajungem până în punctul ăla.
Dar consumatorul e needucat. Nu știe face diferența între YA cu elemente distopice, și o distopie în sine. De aceea, pentru că genul YA a ajuns la suprasaturație, e dificil să vii cu o idee nouă și originală, care să vândă dar să-și păstreze aspectul de critică al societății. Apropo, să nu înțelegeți aici că am ceva cu genul YA, ba chiar îmi place foarte mult, dar e important să nu comparăm mere cu portocale.
Finaluri fericite și ciopârțeli penibile
Am vorbit mai devreme despre faptul că, în goana după un nou sezon, serialele nu se termină, propriu-zis, niciodată. Dar și finalurile de sezon, sau cele planificate din timp, sunt tipice pentru Hollywood. Iar distopiile sunt fix invers. Ceea ce înseamnă că distopia va fi alterată sau ciopârțită, ca să dea bine la telespectatori. Asta nu e ceva nou. Când s-a publicat varianta americană a cărții Portocala mecanică (A Clockwork Orange), a fost tăiat finalul chiar și pentru carte în sine, nu doar pentru adaptare. Pentru cine nu își amintește, în Portocala mecanică personajul principal e un tânăr delincvent pe nume Alex, reeducat prin terapie traumatică. În ambele variante, terapia funcționează. În varianta americană a cărții, finalul îl arată pe Alex vindecat. Dar în varianta originală a cărții, mai este un capitol. Efectele terapiei sunt trecătoare, iar Alex revine din nou la comportamentul delincvent. Însă trecerea timpului îl temperează, îl maturizează, iar el se lasă de rele în mod natural. Și cu asta vin niște întrebări foarte interesante pentru cititor: oare un om se poate schimba la cheremul altora, sau doar dacă dorește el însuși? Oare rebeliunea adolescentină trebuie înăbușită, sau e esențială pentru formarea caracterului adult? Oare oamenii sunt în mod natural violenți și agresivi, sau Alex e doar o excepție „vindecabilă”? Or, varianta americană a cărții, și filmul lui Kubrick, renunță la a propune fix aceste întrebări. Și nu-mi spuneți că e din frica de cenzură, că s-au scris și filmat destule scene violente.
Așadar, serialul Brave New World își termină primul sezon cu o revoluție care răpune sistemul (am vorbit despre asta mai devreme). În Equilibrium, un film care împrumută de la mai multe distopii clasice (deși nu e o ecranizare directă), Christian Bale învinge sistemul totalitar prin arte marțiale! În cartea I am Legend, protagonistul moare împăcat cu faptul că „infectații” vor crea o nouă societate. În schimb, în film se sacrifică pentru a proteja un medicament-minune și doi supraviețuitori. Se presupune, evident, că asta va rezolva totul, iar viața se va întoarce la normal. Asta ca să nu vorbim de abominațiile filmelor de acțiune „loosely based”, cum e adaptarea din 2018 Fahrenheit 451, în care Michael B. Jordan spune replici edgy precum „I WANT TU BUHHHRN!”.3
Așa că e o problemă a te uita doar la adaptare. Pentru că autorii nu au vrut clișee Hollywoodiene și finaluri fericite, dar toți cei care văd un film sau serial vor ieși din experiență cu mesaje complet diferite.
Torturați-l pe artist, torturați-l pe protagonist
Vorbeam mai devreme despre eroul oprimat din cărți, care devine în adaptare un super-erou infailibil. Și totuși de ce e atât de important ca protagonistul să fie torturat? Distopiile bune dau o senzație de universalitate. Sistemul e mult prea mare, mult prea bine implementat și mult prea puternic ca să fie contestat de un „terchea-berchea” apărut de nicăieri. Excepție fac aici poveștile mesianice, cum e Matrix, unde e clar că Neo e născut special pentru a învinge sistemul.
Dacă sistemul distopic perfect nu e în stare să-l zdrobească pe Winston Smith sau pe John sălbaticul, atunci nu a fost un sistem distopic perfect, de la bun început. Că e reeducat, spălat pe creier, ucis, convins să se sinucidă, exclus din societate, înnebunit sau gaslighted*, eroul principal al unei distopii trebuie să fie zdrobit.
(*) gaslighting = a convinge pe cineva că e nebun, chiar dacă nu este
Unele lucruri nu se pot adapta nici măcar în filme pentru adulți
În cartea Minunata Lume Nouă, există câteva scene de educare timpurie. Scene în care copiii mici din castele inferioare sunt electrocutați pentru a le induce teama de cărți. Sau scene în care copiii mici sunt puși în jocuri erotice, între ei, pentru a le stimula apetitul sexual. Teoria e că adulții vor refula toate problemele lor în sex (și alte câteva mecanisme, pe care le explic imediat), și astfel nu vor căuta o împlinire afectivă sau familială. În Minunata lume nouă, însuși cuvântul „mamă” e obscen, neexistând familii, ci doar indivizi. Acum, astfel de scene e evident că nu pot fi transpuse în film, nici măcar dacă e un film 18+. Că nu e etic să filmezi așa ceva, chiar dacă autorul cărții și-a pus întrebarea morală: putem manipula adulții din timp?
Să nu muști mâna care te hrănește
O altă categorie de subiecte delicate ar putea fi abordată, dar nimeni nu o face de teama repercusiunilor din partea societății. Nici cărțile nu au avut viață ușoară cu cenzura. Până și Harry Potter a fost târâtă în noroi și interzisă în anumite locuri, că e aparent acceptabil să ai basme cu vrăjitori, dar o școală de vrăjitorie e un lucru mult prea scandalos. Distopiile sunt preferatele cenzurii, că această „ducere la extrem” a unor situații din viața reală rănește realmente unele sensibilități.
Cartea Minunata lume nouă dispune de un simulacru de religie. Există slujbe recurente dedicate lui Henry Ford, iar simbolul religios suprem e un T, de la modelul T produs de Ford pe liniile de asamblare. Acest aspect dispare complet în serial. Nimeni nu îndrăznește, în realizarea unui film sau serial, să „se bage” pe subiectul religiei. Dacă va ofensa o minoritate religioasă? Și uite așa se ucide în fașă un element important. Scopul cărții a fost să provoace, să arate o fațetă murdară a cultelor, să îngrozească, să educe. Dar scopul adaptării nu e să îngrozească, nici să educe, ci doar să scoată un ban cinstit. Așa că aspectele controversate sunt îndepărtate chirurgical.4
Tot din categoria lucrurilor de neatins, sunt critica sistemului existent. În cartea lui Huxley, e prezentat un fel de consumerism deșănțat, în care societatea crează nevoi false oamenilor, inclusiv prin condiționarea lor. Aceasta se face pentru a stimula consumul, și unul dintre cele mai importante mecanisme ale fericirii e mersul la cumpărături. Printre motto-urile societății din Minunata lume nouă, se află și perle precum „mai bine arunci decât să repari”, aplicabilă atât obiectelor, cât și relațiilor dintre oameni. Or, tare greu e pentru o adaptare să critice consumerismul deșănțat. Practic, nu poți produce o „bucată” de entertainment care critică entertainmentul în sine. E frica de oameni, că nu au măsură. Că nu vor putea distinge între mesajul „nu cumpărați prostii de care nu aveți nevoie” și „nu cumpărați nimic”.5
Dreptul de a fi nefericit
Una dintre temele majore ale cărții Minunata lume nouă este dreptul la nefericire. În distopia lor, toată lumea e fericită, dar e fericită „artificial”. Fără a cunoaște suferința, sau fără a cunoaște emoții mai puternice, starea percepută de bine… e de ajuns. Conceptul a ajuns și în serial, și totuși ironia nu a prins. Dacă avem dreptul de a fi nefericiți, de ce transformăm distopiile în povești personale, cu happy end și arte marțiale? Dacă avem dreptul de a fi nefericit, de ce nu există consecințe și repercusiuni? De ce nu există ambiguitate morală în adaptările ca film sau ca serial ale unor cărți pline de ambiguitate morală? Și, mai ales, de ce Hollywood și Netflix țin neapărat să strice unul dintre genurile mele preferate?
Note de subsol
1 – Exemple concrete
- dezastru natural, epidemii – serialul La Valla
- suprapopulare: Isaac Asimov – Caverne de oțel
- schimbări sociale: Isaac Asimov – Soarele gol
- revoluții, schimbări politice: George Orwell – 1984, Aldous Huxley – Minunata lume nouă, Margaret Atwood – Povestea slujitoarei (mai elaborate în serial decât în carte)
2 – Exemple concrete
- narațiune: Kazuo Ishiguro – Să nu mă părăsești
- punct de vedere singular, cu narator omniscient: George Orwell – 1984
- multiple puncte de vedere, cu narator omniscient: Aldous Huxley – Minunata lume nouă
- înregistrări audio: Margaret Atwood – Povestea slujitoarei
3 – Aici am două lucruri de zis. Michael B. Jordan e unul dintre actorii mei preferați, mai ales în rolul din Creed și Creed II, care sunt exemple pozitive de continuări bune ale unui film bun. Nu cu Michael B. Jordan am treabă, doar cu aceia care au creat un film de pew!-pew!-pew! din Fahrenheit 451. Cealaltă mențiune (dez)onorabilă pentru un film de acțiune prost, care are doar titlul în comun cu cartea, e I, Robot cu Will Smith. Dar nu e distopie, așa că nu intră în subiectul principal.
4 – Trebuie să laud totuși Povestea Slujitoarei. Aici s-a mers până la capăt cu mesajul religios (pervertit), exact ca în carte.
5 – Pe același principiu merge și cenzura, care crede că oamenii nu pot distinge între „ce fain ar fi să fim vrăjitori!” și „voi sacrifica o pisică Satanei chiar AZI!”. Nu râdeți, că este o întreagă pagină de Wikipedia despre controversa religioasă stârnită de Harry Potter: https://en.wikipedia.org/wiki/Religious_debates_over_the_Harry_Potter_series