Despre întrebarea „De unde am luat COVID, dacă respect regulile?”
Despre întrebarea „De unde am luat COVID, dacă respect regulile?”

Despre întrebarea „De unde am luat COVID, dacă respect regulile?”

imagine via GQ

În primul rând, ăsta nu e un articol despre COVID. Nu mă pricep la COVID, că nu sunt medic epidemiolog, politician, sociolog sau economist. Ei trebuie să se priceapă la COVID, nu eu. În schimb mă pricep la câte ceva despre cercul meu de prieteni și am văzut foarte des povești ale oamenilor care s-au infectat cu COVID. Din fericire, nu există reguli etice cu privire la ce poate să publice un om pe Facebook și ce nu. Asta ar fi împotriva libertățiii de expresie, unul dintre drepturile noastre fundamentale, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne dezlănțuim în toate situațiiile. Iată o listă de astfel de situații.

Sunt sigur că am avut COVID

Nu. Fără test pozitiv (fie el și rapid, PCR, de anticorpi, orice…), experiențele de „COVID” ale persoanei respective nu se pot proba. E plin Internetul de vajnici care declară că le-a curs nasul sau au tușit, și ei sunt 100% convinși că au avut COVID. Din această postură, se trezesc să dea sfaturi sau să împărtășească experiențe, leacuri băbești și alte minuni. Nu e o postură corectă, deci mai bine suntem sceptici la astfel de persoane.

Sunt sigur că l-am luat din X

Nu. Nu contează ce crezi. Nu contează nici măcar varianta „Doar când am fost la X nu am respectat regulile” (vezi următorul paragraf pentru mai multe detalii). COVID-19 este un virus ușor transmisibil, dar ține mult și de noroc. Mai mulți cunoscuți au publicat povești în care numeau anumite localuri, sau firme, unde ar fi luat ei COVID, fără nicio probă. Când numești un restaurant și spui „Sunt sigur că am luat COVID din acel restaurant”, nu ai absolut nicio probă concretă cu privire la asta. Mai mult, într-o perioadă în care economia oricum o duce cum o duce, faci un deserviciu major acelui restaurant. Poveștile închipuite, că tu ai văzut că un colț din meniu a rămas nedezinfectat, și SIGUR, 100%, de acolo ai luat COVID, sunt doar atât: povești.

Dar eu respect regulile, de ce am luat COVID?

Nu. Asta e grea, pentru că regulile de distanțare socială, purtatul măștii, dezinfectarea și altele sunt reguli care statistic ajută, dar nu sunt perfecte și nu pot garanta nimic. Oamenilor le place mult certitudinea, și li se pare „nedrept” să fie infectați, dacă au respectat regulile. E ca și cum un bolnav de cancer la plămâni ar spune că mai bine fuma toată viața, dacă oricum s-a îmbolnăvit. Problema cu asta intervine atunci când omul se torturează singur pentru o scăpare.

„O singură dată am uitat masca acasă”, „O singură dată am uitat să mă dezinfectez”, „O singură dată am pupat-o pe mama”… și de aici, ca în exemplul cu restaurantul, omul trage concluzia că de acolo a luat boala. Ceea ce, repet, poate fi totalmente fals. Continuând exemplul cu bolnavul de cancer, e ca și cum acest bolnav ar spune „o singură țigară am fumat în toată viața, e evident că aia mi-a dat cancerul”. Psihicul uman nu înțelege foarte bine imprevizibilul și aleatoriul. De ce pățesc oamenii buni lucruri rele? De ce pățesc oamenii răi lucruri bune? Pur și simplu pentru că întreg conceptul meritocrației nu se aplică la legile fizicii și ale naturii. E greu de acceptat, dar asta e realitatea.

Dacă moare X din cauza mea?

O extensie a logicii de mai sus, e frământarea continuă cu privire la soarta altora. E și normal, din moment ce suntem bombardați zilnic cu informația că tinerii sunt de vină pentru moartea celor mai în vârstă. Mereu tinerii care nu au grijă, sau cei care refuză masca, sau vreun alt element indezirabil celor responsabili. Și e bine că ne pasă de ceilalți, dar trebuie să avem grijă, din nou, la acel „aleator” greu de acceptat.

Da, trebuie să avem grijă și să ne protejăm pe cât posibil, să protejăm persoanele dragi, dar nu până la punctul în care să ne consume vina pentru ceva aleator. Am văzut recent, tot prin social media, postări de genul:

Alice merge la Thanksgiving la o zi după testarea negativă, dar a făcut simptome între timp, că de fapt era purtătoare… și și-a omorât familia.

Sau, mai rău:

Moș Crăciun s-a testat negativ și s-a dus să împartă cadouri, unde a pupat toți copiii, care ulterior au făcut COVID pentru că moșul era de fapt purtător… și și-au îmbolnăvit familiile.

În primul rând, WTF? Moșul nu îi pupă pe copii în somn, și e grețos că s-a gândit cineva la chestia asta. În al doilea rând, eu înțeleg că e greu de navigat noul normal, dar de acolo până la a cere imposibilul, ar trebui să fie un pic mai mult drum de parcurs.

Lucrurile au degenerat foarte mult înspre vina și chinul mental al fiecăruia, în detrimentul comportamentului responsabil. E responsabil să te speli pe mâini, dar e un chin mental a te gândi la lucruri ca în exemplele de mai sus. Dacă testul negativ nu valorează nimic? Dacă am făcut tot posibilul, dar totuși omor pe cineva din familie? Dacă un minut în care suflu face diferența între viață și moarte? Astfel de întrebări și îndoieli pot afecta enorm psihicul, drept pentru care fiecare ne adaptăm cum putem. Pentru mine, e legea: dacă am voie legal să fac ceva, nu îmi induce o stare de panică. Pentru alții, poate fi mai mult sau mai puțin. Important este să recunoaștem diferența între responsabilitate personală și auto-flagelare, să știm câte ceva despre probabilități și să ne gândim, uneori, la modul nostru de gândire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *