– cum educația, bunul simț și grija pentru cei din jur pot învinge obstacole și schimba adulți
Acest articol NU e despre parenting. E despre alocarea bugetelor publice, despre socialism și eficiența banilor, despre responsabilitate și dreptate, dar și despre înțelepciune. Mulți dintre noi ne imaginăm că înțelepciunea poate să vină doar din tratate scorțoase de mii de pagini, scrise de bătrâni care nu zâmbesc niciodată. Așa că primul pas pentru a înțelege povestea care urmează este a coborî de pe piedestalul de „adulți serioși”, a lăsa deoparte orgoliul și a învăța de la copii. În plină epocă meta-modernă, am nevoie să mă sprijin pe o introducere narativă și conceptuală:
Adulții sunt doar copii mai înalți
Perioada vârstei de 3 ani e una dificilă pentru copii. În perioada respectivă, fiul meu a făcut o criză de proporții în fața bunicilor. Un tantrum, dacă preferați acest termen. Bunica lui, care asista îngrozită la scenă, a dat din cap dezaprobator:
„Tu niciodată n-ai făcut în halul ăsta.„
Tind să nu fiu de acord. Crizele emoționale sunt lucruri comune, atât la copii, cât și la adulți. Diferă doar „întruchiparea” lor. Crizele adulților se manifestă mai discret, dar au putere destructivă mult mai mare. Adulții adaugă crizei emoționale orgoliu și consecvență, o condimentează cu remușcări, (auto)învinuiri sau justificări, prelungind-o. Copilul o uită în 5 minute. Lăsând la o parte „vizibilitatea” procesului, adulții au crize emoționale mai grave, mai profunde și de mai lungă durată. Cu toții am făcut „în halul ăla„. Cărțile de parenting prezintă un întreg arsenal de tehnici pentru a dezamorsa crizele copiilor. Mulți părinți sunt surprinși cât de eficiente sunt acele tehnici și în cazul adulților. Chiar a lor înșiși. În 1969, la o audiere în fața Senatului Statelor Unite ale Americii, Fred Rogers a demonstrat tocmai asta.
Aici sunt banii dumneavoastră!
Oricât ar fi de tentant pentru mine să povestesc istoria Statelor Unite ale Americii, voi încerca să fiu cât mai concisă. Americanii sunt în general zgârciți cu banii publici. Nu zgârciți ca Hagi Tudose, ci zgârciți din principiu. Mai exact, fondatorii Statelor Unite au considerat că un buget public mare și un aparat de stat greoi vor duce la corupție și ineficiență. Noi, în Europa, ne uităm chiorâș la astfel de lucruri, fără a înțelege lipsa sistemului public de sănătate, sau a învățământului gratuit. Asta pentru că, în general, Europa e ceva mai socialistă. Dar nu vreau să dezbatem asta acum. Ajunge să știm că, în ceea ce privește cheltuirea banilor publici, Statele Unite sunt „mai catolice decât Papa”. Sigur, „zgârcit” nu înseamnă zero. Unele lucruri trebuie să fie finanțate public, chiar și în Statele Unite. Spre exemplu, alături de posturile de televiziune private, există la ei PBS (Public Broadcast System). În calitate de organizație non-guvernamentală, o parte din fondurile pentru PBS vin din donații de la persoane fizice sau organizații, parteneriate cu diverse entități, dar și direct de la guvernul federal al Statelor Unite ale Americii. În schimbul donațiilor, PBS păstrează un profil educațional și gratuitatea serviciilor. O mare parte din conținutul produs de PBS era (și este) destinat copiilor, care învață prin joacă, urmărind emisiunile făcute special pentru ei.
Pare un echilibru destul de corect, însă nu a fost mereu așa. În 1969, lucrurile erau ceva mai puțin definite și ceva mai puțin definitive. În mandatul președintelui american Lyndon B. Johnson, a fost propusă alocarea unor fonduri în valoare de 20 de milioane de dolari pentru programe educaționale destinate copiilor. Lyndon B Johnson era membru al partidului Democrat, iar succesorul său, Richard Nixon, era Republican. În „bunul” spirit pe care îl cunoaștem și de acasă, atunci când se schimbă partidul, se schimbă conducerea, orientarea și bugetul. Administrația Nixon căuta acum să taie din fondurile alocate de predecesorii lor, mai ales pentru a finanța proaspătul Război din Vietnam. PBS se afla într-o situație delicată.
Pe 1 mai 1969, are loc o audiere prezidată de șeful subcomisiei Comunicațiilor, senatorul american John Pastore. Pastore era un tip dur, cunoscut pentru exigența și austeritatea sa. Era un enforcer, un braț al administrației „zgârcite” cu banii publici. Mai mult, era detașat de subiect. Nu cunoștea nici în ce constă munca de educație publică televizată, nici nu urmărise programele PBS. De-a lungul audierilor, fusese tăios și plictisit. Astfel, părea că PBS și realizatorii emisiunilor nu au prea mari șanse de succes. Până când Fred Rogers, realizatorul emisiunii „Cartierul domnului Rogers”, a ajuns în fața microfonului.
O conexiune umană
Rogers văzuse reacțiile senatorului față de ceilalți vorbitori. Știa că nu are sens să-și citească declarația pregătită în avans. Așa că a apelat la o tactică mult mai eficientă: a format o conexiune umană cu „zmeul” din fața lui. Pune deoparte hârtiile și îi spune:
Am încredere că veți citi asta.
Pastore rămâne tăios: „Te-ar face mai fericit dacă ai citi-o aici?”. Fără a ridica tonul, Rogers îi spune: „Vreau să vorbesc despre asta, dacă e în regulă”. Pastore tace. În decurs de 6 minute, Rogers vorbește despre importanța educației, despre experiența lui și despre cât de ieftin, în esență, e programul său. Bugetul său era echivalentul a două minute de animație, din care el producea conținut educațional pe înțelesul copiilor. În programele sale, spune Rogers, e vorba despre lucruri importante pentru copii. Despre o vizită la frizer, despre frați și surori, despre familie și trăiri.
Brusc, Pastore e interesat, cerând să vadă și el programul. Rogers îl asigură că va primi o casetă.
Am făcut 100 de programe pentru EEN (Eastern Educational Network), iar când s-au terminat banii, oamenii din Boston și Pittsburgh și Chicago ne-au contactat, cerându-ne mai mult. Spunând că vor mai mult din această „expresie a grijii” pe care o artă programul. Asta le dau. Îmi exprim grija pentru fiecare copil, în fiecare zi, pentru a-l ajuta să realizeze că e unic. La sfârșitul programului, spun: „Ai făcut ziua aceasta specială, fiind cine ești tu. Niciun alt om de pe lume nu e ca tine, iar eu te plac așa cum ești.”. Cred că trebuie să arătăm la televizor că sentimentele se pot numi și se pot gestiona. Ar fi un serviciu extraordinar pentru sănătatea psihică [a copiilor]. Cred că e mult mai dramatic, spre exemplu, să îi învățăm să își gestioneze furia, decât să arătăm împușcături.
Fred Rogers în audiere
Pe măsură ce Rogers vorbește, Pastore devine tot mai interesat. Încruntarea lui se destinde. Îl privește pe omul din fața lui cu admirație. În cele din urmă, e nevoit să recunoască: „Se presupune că sunt un dur, dar acum mă trec fiorii”. Rogers reușise, prin blândețea discursului său, prin sinceritate, prin politețe și prin calm, formând o conexiune umană cu senatorul, să îl impresioneze. Dar nu terminase. Ultimele două minute, le-a păstrat pentru a recita versuri dintr-un cântec scris pentru programul său.
Ce faci atunci când ești furios? Atât de furios încât toată lumea pare greșită? Când nimic din ceea ce faci nu e bine? Lovești? Alergi? Dacă ai pornit să faci ceva rău, e grozav să te poți opri. Gândește-te așa: mă pot opri oricând, mă pot opri când doresc. Și ce sentiment minunat e să mă pot opri. Și, mai ales, să știu că acest sentiment e AL MEU. Să știm că avem înăuntru acel ceva. Acel ceva care ne ajută să fim cine putem să fim. Ca o fată să devină o femeie și un băiat un bărbat.
Pastore, în mod uluitor, zâmbește. „Se pare că omul și-a câștigat cele 20 de milioane de dolari.”, spune el, glumeț. Așa cum versurile lui Rogers au „stins” furia unor copii, au stins și încăpățânarea adultului din fața lui.
În 2023, a vorbi despre astfel de lucruri e un pic ridicol. Sunt ani ai cinismului, în care domină negativismul și comentariile contradictorii. Putem vedea asta în orice secțiune de comentarii, chiar și în comunitățile unde, teoretic, oamenii ar trebui să se sprijine între ei. Asta pentru că suntem, și noi, plini de furie. Pe întreg parcursul grevei din învățământ, lumea a fost extrem de furioasă. Profesorii pe sindicate, sindicatele pe guvern, părinții pe toată lumea. Eu am suspendat publicarea episoadelor din podcastul „Istoria României”, iar câțiva dintre ascultători au fost furioși pe mine. Din toată povestea asta, s-a pierdut un aspect foarte important. Că există oameni așa ca Fred Rogers. Oameni cărora le pasă de copii și de educația lor. Oameni cu bun simț, calzi, politicoși. Oameni care își gestionează furia. Oameni care se opresc, chiar și atunci când au început deja să facă răul.
Asta putem învăța de la copii și din conținutul făcut special pentru copii. Că putem alege binele. Și îl putem alege oricând. Indiferent pe ce drum am pornit.
Iar dacă până și americanii se învrednicesc să dea bani pentru educație publică, noi ce scuză mai avem? La toamnă, ce drum vom alege?
Atașez aici un video care arată întreaga depoziție. Ultimele două minute arată versurile lui Rogers.