Despre educația financiară în România, aversiunea față de risc și alte basme frumoase
Stop-cadru: Liviu Dragnea vorbește despre Unirea cu Republica Moldova, promițând bani nevoiașilor moldoveni, programe de ajutorare sponsorizate de statul român și alte chițibușuri cu subînțeles. Statul te vrea sărac și prost, iar, dacă se poate, să îi aducem și pe moldoveni în această bulă de săpun a banilor gratis(** — cerem “decât” niște voturi)
Stop-cadru: “La ce-ți trebuie, ție, mamă, firmă? Vrei să fii patron? Păi nu știi tu că toți patronii sunt niște hrăpăreți care se îmbogățesc pe seama angajaților, de trag și pielea de pe ei? Doamne-ferește, și dacă pierzi banii? Rămâi pe drumuri, vai și amar. Mai bine o slujbă sigură și i-ați un credit, că în 30 de ani se plătește și casa. Uite, te ajutăm și noi, cu munca de zeci de ani.”
Stop-cadru: Statul salvează datornicii în cazul creditelor în franci elvețieni, că bieții oameni nu știau că moneda elvețiană mai crește, mai scade… Statul e un mare erou în lupta contra băncilor capitaliste care vor să distrugă viețile oamenilor. Ce bine că ne apără cineva de Soros și de instrumentele lui bancare de distrugere în masă!
—
România, precum multe alte țări care au împărtășit ghinionul de a cădea în spatele Cortinei de Fier, a fost văduvită de unul dintre cele mai importante elemente ale unei societăți capitaliste: antreprenorul. O întreagă generație nu a cunoscut niciodată puterea antreprenoriatului și a lăsat pe mâna statului (de nevoie, apoi, poate, și prin complacere) tot ceea ce înseamnă management financiar. Iar acum, nu avem exemple proprii. Ne uităm în ograda altora, ca să aflăm cum au reușit.
Dincolo de pus banii la ciorap, românii au o educație financiară în general precară și o aversiune crescută față de risc. Le displace rulajul banilor, le displac instrumentele financiare pentru că nu “simt banul în mână”, “nu știu unde sunt banii”. (Și-l mai amintește cineva pe Tudose, premierul fără card bancar?) Instrumentele simple, de tipul asigurărilor, sunt, evident, păcăleli ale corporațiilor: “Tu crezi că vei vedea banii ăia vreodată?”.
Și atunci, să ne mai mirăm că suntem pe ultimul loc la număr de firme pe cap de locuitor? Atunci când oportunitățile se arată pe piață, mentalitatea românilor rămâne una de reticență. Având oricum o misiune grea, antreprenorul mai e și stigmatizat. Nimeni nu vrea să devină “patronul ticălos”, iar oamenii au o atitudine aproape jenată față de bani. De altfel, se poate și auzi distincția, cuvântul “antreprenor” fiind în sine o delimitare față de “patron” sau “șef”.
Uităm adesea că lucrurile se nuanțează mereu în gri. Patronul ticălos este adesea o persoană amiabilă cu care ne place să lucrăm, iar singurul motiv pentru care nu câștigăm mai mult este jena de a cere mai mult. Banii gratis sunt de multe ori un miraj, pentru că, fără o schimbare în educația financiară, mai mulți bani înseamnă doar mai multe obiecte care nu aduc nicio valoare. Dorința de a avea bani poate fi departe de lăcomie, după cum o demonstrează cei mai bogați oameni ai lumii, care sunt implicați în ajutorarea altora, prin fundații (ca să nu mai menționez locurile de muncă și inovațiile aduse societății). Asumarea unor riscuri poate fi o decizie mai înțeleaptă decât siguranța cronică.
Precum orice mit urban, mitul șefului groaznic are rădăcini în realitate. Nu voi contesta asta. Însă, dacă un fost președinte și-a permis să cugeteze despre nevoia de ospătari, țin și eu să spun: România are nevoie de antreprenori. Mă mulțumesc și cu mai puțin: România are nevoie de persoane educate financiar. Și de curaj! Sunt convinsă că o societate educată financiar, deschisă oportunităților și care promovează capitalismul responsabil ar fi un prim pas spre a ne arăta capul prin Europa. Că de inteligență nu ducem lipsă.
Un articol inspirat de R. Kiyosaki — “Tată bogat, tată sărac”, 2008, Curtea Veche… și de evenimentele curente.