Articolul de față pornește de la mai multe puncte de reper. Unul dintre ele este un post al lui Alex Doppelgänger, care discuta în ce măsură ne folosește a ști teorema lui Pitagora “în viața reală”. Alex spunea că a cunoaște câteva lucruri de bază este util în societate, chiar dacă nu le aplicăm zilnic. Oricum, teorema lui Pitagora, regula de trei simplă sau cunoștiințele elementare despre geometrie se aplică, în fapt, zilnic, chiar dacă nu le conștientizăm pe de-a întregul. Gândiți-vă măcar la reperele unei parcări laterale, dacă nu la calculul mental al unui traseu sau al lungimii unei scări de zugrav.
Al doilea punct de reper este o opinie populară în rândul femeilor de afaceri mai ales din “țările cu apă caldă”, conform căreia bărbații care folosesc metafore sportive sau metafore războinice în discuțiile de la birou, sunt non-incluzivi față de femei. Lăsând la o parte că e sexist a afirma că doar bărbații urmăresc sporturi, metaforele precum “slam dunk”, “rundă finală”, “mingea e la ei în teren”, “pe banca de rezerve”, “unșpe metri”, “a blufa”, “pit stop” ș.a.m.d. fac parte din cultura generală și reprezintă concepte mai ușor de comunicat metaforic decât folosind formule lungi.
Unul dintre cele mai bune episoade din “Star Trek: The Next Generation” are ca protagoniști o rasă de extratereștri care comunică doar prin metafore și referințe. O variantă moderată a acestui comportament este apanajul umanității, pentru că nu putem trage o linie de demarcație clară între referințele sportive, istorice, culturale și vorbirea directă. În definitiv, aceste referințe unesc umanitatea în jurul unor interese și cunoștiințe comune. Metaforele în sine sunt prescurtări ale unor concepte altfel dificil de comunicat. Termenul de “maraton” este adesea folosit pentru a implica o cursă de anduranță, în care contează ritmul susținut și nu efortul de scurtă durată. De aceea se poate spune că un astfel de proiect al companiei este un “maraton”, fără a explica per se conceptul.
Personal, Folosesc destul de des metafore literare sau inspirate din mitologia clasică. Voi spune mai degrabă “cal troian” decât “concept care, la prima vedere, pare în regulă, dar am anumite suspiciuni legate de adevărata lui natură”. Voi spune că un junior care nu se descurcă trebuie să “sune cornul lui Roland”, mai degrabă decât să “realizeze că timpul este prea scurt pentru a se mai descurca pe cont propriu, caz în care e nevoie de intervenția colegilor săi cu mai multă experiență pentru a nu avea un rezultat dezastruos”. Și, da, în materie de sport, voi spune că mingea e în terenul clienților, în loc să spun că “eu mi-am făcut treaba, dar rămâne ca anumite răspunsuri și clarificări de la clienți să mă ajute mai departe”.
În ce moment devine o metaforă incluzivă? Când putem presupune că ea este cunoscută de toți membri unei echipe? Pe scurt, niciodată. Mereu va fi cineva care nu a citit Iliada, nu știe cine a fost Roland sau nu urmărește sporturi cu mingea. Cred că responsabilitatea cade, așadar, pe cei ce se simt excluși, în două variante simple:
- dacă e o chestiune de timp, să ceară clarificări. Niciun coleg sau șef cu capul pe umeri nu se poate supăra că nu cunoști termenul de “fumble”.
- dacă are timp la dispoziție, să caute informații despre subiect. Nu e nevoie a înțelege offside-ul pasiv sau componența Real Madrid-ului pentru a afla ce e un “hattrick”. Efortul de informare e minim și nu presupune dezvoltarea vreunei pasiuni pentru Cristiano Ronaldo.
Cu alte cuvinte, când cineva face presupuneri legate de propriile noastre cunoștiințe, am putea să ne ofensăm și să agităm placa cu patriarhatul opresiv, agresivitatea excluzivă și rea-voința sistemelor de învățământ. Pe de altă parte, am putea să ne informăm. E de sute de ori mai benefic… și e mai fair-play.