Mereu mi s-a părut amuzant să ascult planurile de viitor ale oamenilor, ca apoi să urmăresc desfășurarea lor… total invers. Treceam astăzi pe lângă un grup de corporatiști marca The Office, echipați cu badge-uri de acces și un dress code smart casual, aflați la pauza de țigară, în fața clădirii. Am nimerit să aud o conversație despre vârsta potrivită pentru ceva (căsătorie? copii?).
“26? Păi 25 am eu, nu m-aș vedea la 26.”, spune unul dintre băieți.
“Cred că nici la 28.”, plusează altul.
“Poate, hai să zicem, la 30. Poate atunci.”
Mă uit pe furiș la grup, unde își face locul un murmur generalizat de aprobare. Aparent, la 30 e vârsta potrivită. S-a adjudecat!
De multe ori am auzit astfel de planuri, ca apoi unul dintre acești simpatici corporatiști să se trezească head over heels (să păstrăm registrul de romgleză) după vreo colegă de muncă, prietenă sau cunoștiință aleatoare, după care în decurs de maxim un an să facă nuntă, lună de miere pe vreo insulă exotică și un copil. Aceiași oameni care, la 25 de ani, “nu se văd la 26”, se trezesc fix la 26 de ani cu zâmbete largi când râgâie copilul mai bine sau când se rostogolește pentru prima oară. Și sunt curioasă dacă își mai amintesc care e vârsta potrivită pentru asta.
Lucrurile, desigur, funcționează și invers. Oamenii se și despart sau își fac planuri de a ajunge undeva până la o dată limită: copil cât mai devreme (ca să îmi revin Zeiss la silueta dinainte), alergător de maraton până vara viitoare (se poate, dacă depun efort!), putred de bogat până la 30 de ani (a reușit Mark Zuckerberg, eu de ce nu?). Toate aceste dorințe pot să se îndeplinească în termen, mai târziu sau chiar niciodată. Și totuși, sunt atâția care încearcă să își programeze viața pe termen lung, ca viața însăși să le aducă cele mai variate surprize.
De fapt, totul se poate rezuma la un citat celebru, care îmi vine mereu în minte în astfel de cazuri:
“Viața este ceea ce se întâmplă în timp ce noi suntem ocupați să ne facem planuri.” [John Lennon, preluat de la Allen Saunders]
E bine să avem planuri, dar e la fel de important și să trăim fiecare zi cu ceea ce aduce ea.
Menționez că, la momentul discuției corporatiștilor, coborâsem la o plimbare cu minunatul meu copil. Recunosc, acum câțiva ani, “nu mă vedeam la 26”.