Cultura hărniciei
Cultura hărniciei

Cultura hărniciei

“Horea la Viena” — Avram Mentzel, 1960

De-a lungul timpului, am povestit multor persoane ceva ce m-a marcat profund în 2012. Eram plecată din țară la un curs de accesibilitate și design universal, un fel de ERASMUS de două săptămâni care a avut loc în Finlanda. Echipa noastră de români și alte echipe venite din Spania, Germania, Finlanda și alte țări europene, am învățat multe despre dificultățile întâmpinate de diverse categorii de oameni în utilizarea aparaturilor, echipamentelor, mobilei și a lumii digitale. Am învățat multe și despre cum putem veni în întâmpinarea acestor oameni și am avut ocazia să colaborăm cu echipe venite din alte medii socio-culturale, ceea ce, pentru mine, a fost mereu o realizare.

Unul dintre cursurile de acolo vorbea despre șansele la egalitatea pe piața de muncă, iar ceea ce a spus acel profesor din Germania va rămâne mereu unul dintre cele mai mari șocuri culturale pe care le-am primit vreodată. Domnul profesor vorbea despre liniile de asamblare germane dedicate persoanelor cu dizabilități, chiar celor cu dizabilități cognitive. Persoane cu autism angajate să facă lucruri simple și repetitive, precum a împacheta cutii. Persoane aflate în scaun cu rotile având masa de lucru adaptată propriilor nevoi. Persoane cu o singură mână care beneficiază de un fel de menghină fixă, în care își țin piesele ca să le poată asambla. Și dacă asta nu mi s-a părut destul de ireal, ne-a spus că în Germania sunt foarte mulți astfel de angajați, care renunță la ajutorul social ca să muncească cot la cot cu ceilalți, pentru că asta e normalitatea. Salariul nu era mare, undeva la echivalentul sumei pe care o câștiga atunci un asistent universitar la noi (o altă informație cu gust puternic și amărui, dar nu intenționez să discut aici despre diferențele economice dintre Germania și România), însă pentru acești oameni era importantă munca în sine. Cu riscul de a mă repeta, era vorba despre faptul că pot munci cu ceilalți nemți, deci sunt normali ca ceilalți nemți.

Eram uimită. Să renunți la bani gratis ca să muncești? Să fie oare posibil și la noi? În țara în care am auzit o doamnă șomeră că se plânge alteia, în autobuz, că i s-a oferit un curs culinar gratuit și o slujbă ca bucătar, dar n-are chef să citească cărți de bucate? În țara în care o mamă întreabă pe grupul de Facebook al mămicilor cu ce doctor să vorbească și cât să-i dea ca să îi declare copilul cu handicap, ca ea să mai beneficieze de un an de indemnizație pentru creșterea copilului? În țara unde cerșetorilor cărora le lipsește o mână le sună telefonul, așa că își fac apărută mâna și răspund la iPhone? Gânduri amare.

De ce mi-am amintit acest episod? Din cauza Cupei Mondiale. O altă oportunitate senzațională de a înțelege alte culturi. Birkir Saevarsson, unul dintre fundașii Islandei (aceeași Islanda care a remizat 1–1 cu Argentina săptămâna asta), s-a pregătit pentru Cupa Mondială angajându-se într-o fabrică de ambalare a sării. De ce?

“This is normal for an Icelander, you know? More normal than going to the World Cup.’’ Playing football professionally is “the best job you can have, but it’s not the real life’’, Saevarsson added. So he works because “I can’t really sit on my ass the whole day and do nothing. It’s boring and you just get lazy. I didn’t want to get lazy before the World Cup.’’

RO: “Asta e normal pentru un islandez, știi? Mai normal decât să meargă la Cupa Mondială.’’ Să joci fotbal la nivel profesionist e “cea mai bună slujbă pe care o poți avea, dar nu e viața reală’’, a adăugat Saevarsson. Așa că lucrează pentru că “Nu pot să stau jos toată ziua și să nu fac nimic. E plictisitor și te face leneș. Nu am vrut să devin leneș înainte de Cupa Mondială.’’

Nu am cum să nu admir modestia și hărnicia acestui om. Fără clișeicele “figuri de fotbalist”. Deși poate că după figura frumoasă făcută de echipa Islandei la Euro 2016, ar fi putut fi măcar puțin încrezut.

Și nu am cum să nu îmi amintesc din nou ce înseamnă normalitatea germană. Normalitatea islandeză, normalitatea altora. În ziua când asta va deveni normalitatea românească, normalitatea românilor, poate lucrurile vor sta mai bine pe toate planurile. Poate mai puțină ură între “cele două Românii”. Din partea mea și a hipsterașilor de Facebook, cum era numită această bulă a noastră recent, mai puțină condescendență față de alte păreri. Din partea politicienilor, mai puțin furt și mai multă muncă. Din partea jurnaliștilor, mai puțin scandal și mai multă informație. Din partea tuturor, mai puțin conflict, mai puțină nemulțumire, mai puține jigniri sau simț exagerat al jignirii, mai puțină dezamăgire. Mai mult respect de sine și dedicație. Am putea învăța asta de la “Vestul civilizat”.

O cultură a hărniciei. O normalitate a ei. Ar fi frumos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *