Vlad Țepeș — un model pe care trebuie să îl lăsăm în trecut
Vlad Țepeș — un model pe care trebuie să îl lăsăm în trecut

Vlad Țepeș — un model pe care trebuie să îl lăsăm în trecut

Îmi place la nebunie să citesc, o pasiune pe care o am încă de mică, însă mereu am avut un complex al maturizării. Citind și aflând tot mai multe, multe cărți și-au pierdut farmecul pur și simplu pentru că am crescut “din ele”. Am pățit-o cu seria Harry Potter, care m-a fermecat an de an, apariție cu apariție, până la volumul al V-lea. Lumea magică și infantilă a lui Harry Potter pur și simplu nu mă mai atrăgea. Desigur, am citit din inerție și restul volumelor, regretând farmecul primelor cărți ale seriei. Am pățit-o cu “Legendele Olimpului”, pe care le-am recitit de multe ori. Într-o bună zi, mi s-a părut că Alexandru Mitru devenise condescendent și vag, așa că am căutat alte surse de informație legate de miturile Greciei Antice. Am lăsat mereu în urmă cărțile vechi, chiar dacă am păstrat amintirea frumoasă a conținutului. Din păcate, s-a întâmplat la fel și cu legendele romantizate despre domnitorii români. Alții au rămas, încă, ancorați în mituri pseudo-patriotice, de-a dreptul jignitoare pentru un român având capul pe umeri.

Din toată “galeria” domnitorilor români celebri, Vlad Țepeș îmi este probabil cel mai antipatic. Accept într-o oarecare măsură semi-adevărurile despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, prezentați mereu ca vizionari ai ideii de națiuni române, mult înainte ca ideea de națiune să fi existat. În cazul lui Vlad Țepeș, proponenții patriotismului ieftin-romantizat exagerează dincolo de orice limită a bunului simț. Câteva dintre adevăruri:

Vlad Țepeș nu a fost un mare luptător pentru cauza românească

Domnitorul s-a aliat, de-a lungul istoriei, atât cu ungurii cât și cu turcii, în funcție de starea de necesitate. A doua lui soție a fost Jusztina Szilágyi, un nume cel puțin curios pentru marii admiratori ai lui Țepeș. Și-a trădat în mod repetat aliații, chiar și pe vărul său, cunoscut istoriei ca Ștefan cel Mare. Cei doi domnitori și-au atacat reciproc teritoriile în repetate rânduri, inclusiv în alianțe cu otomanii.

Urmărind evenimentele istorice reale, Vlad Țepeș se pare că a urmărit mereu propria supraviețuire și domnie asupra Valahiei. Orice trădare a vechilor aliați a fost, pentru el, un risc acceptabil. Doar întâmplător, unele trădări au părut pro-românești.

Țepeș nu a fost un exemplu de lider

Problema cu povestirile tiranice, care îi umplu de mândrie pe susținătorii domnitorului, este că niciodată cruzimea și pedepsele nepotrivite nu au dus la o evoluție reală a societății.

Să luăm ca exemplu legenda lui Țepeș și a femeii leneșe, în care domnitorul, observând în călătoriile sale prin țară că un țăran are vesta prea scurtă, i-a ucis soția și “i-a dat o altă fată de soție, avertizând-o pe aceasta că va avea aceeași soartă cu prima dacă nu muncește așa cum se cuvine”. Asta se întâmpla, conform aceleiași legende, în pofida protestelor țăranului, care spunea că își iubește soția așa leneșă. Sigur, putem să ne umflăm de patriotism ieftin și să susținem că Țepeș voia să se asigure că, de frica pedepsei, toate femeile vor fi harnice. Dar vorbim în continuare despre o crimă aleatoare, lipsită de orice bază juridică, făcută împotriva unei familii în care soții se iubeau.

Nenumăratele povestiri despre uciderea negustorilor, hoților mărunți (“cănile de aur”) și a cerșetorilor (incendiul de la ospăț) sunt monumente de cruzime rece, care nu pot contribui, în fapt, la ridicarea nivelului societății. Având o singură pedeapsă gravă pentru orice faptă, nu se poate realiza reabilitarea răufăcătorilor mărunți, nu se poate stimula creșterea economică… și nici măcar nu e o metodă eficientă de a preveni infracțiunile. Moralitatea oricum nu avea nimic de a face cu pedepsele lui Țepeș, fiind cunoscut faptul că furturile din alte teritorii, comise de armatele sale, erau nu doar permise dar și încurajate.

Cât despre povestea emisarilor turci primiți sub semnul diplomației, cărora Țepeș le-a bătut turbanele în cuie, pe cap, acolo lucrurile denotă o ignoranță crasă și lipsă de respect față de tradițiile altora. Domnitorul unei țări era, chiar și pe atunci, obligat să cunoască proceduri diplomatice. Otomanii respectivi nu veniseră să impună portul turbanelor în Valahia, și totuși legenda pune mare accent pe independența lui Țepeș, care a făcut gestul pur și simplu pentru a arăta că obiceiurile românești sunt mai bune decât cele otomane, sau pentru a-și afirma independența (repet, care independență? că a fost de multe ori aliat cu turcii!).

Imaginea lui Țepeș e supra-exploatată

Chipul lui Țepeș apare pe kitchurile chinezești de pe tarabe, într-un spectacol grotesc, alături de alte simboluri românești pervertite, precum Ceaușescu sau Arsenie Boca. Apare pe steagurile Noii Drepte sau pe stemele partidelor de extremă dreaptă, în mod notabil PRU. În marea majoritate a cazurilor, se scoate în evidență că a fost un domnitor crud, dar care a adus dreptate, independență și mândrie pentru valahi.

Iar aici lucrurile iau o turnură interesantă. Una dintre marile probleme ale românilor este că au nevoie de un tătuc. Cei mai regretați și iubiți lideri ai istoriei au fost, în mod ironic, barbarici și tirani. La nivel de societate, avem o problemă gravă de oricâte ori ne regăsim în situația “descoperită” de a avea un lider non-dictatorial. Structurile familiale stricte, lipsa de respect între adulți (și mai ales între adulți și copii), dorința de a ne impune, la rândul nostru, punctele de vedere asupra altora, sunt componente ale aceluiași complex. De aceea Vlad Țepeș este privit ca un mare personaj istoric. Reprezintă cel mai înalt grad al complexului de tătuc: un domnitor autoritar, care nu are nevoie de cutumele sociale ale lumii contemporane lui. Un domnitor care, prin pedepse grave, aplicate fără baza unor legi (sau măcar a vreunor principii legislative), își obliga supușii să facă orice. Un “băiat deștept”, căruia îi putem trece cu vederea moralitatea îndoielnică, atât timp cât aparența unei moralități ne dă sentimentul de importanță.

Despre patriotism, altfel

Mult diferit de patriotismul real, patriotismul de jucărie încurajează importanța nejustificată. Să ne simțim mândri pentru realizările altor români, pe care nu îi sprijinim niciodată (“dacă nu eram noi, scriați cu pixul, fraierilor, că nu inventa nimeni stiloul!”, “Româna e a doua limbă vorbită la Microsoft”, etc.). Să ne complacem în legende despre măreția unică a poporului român, necunoscând de fapt istoria. Să afișăm simboluri ieftine, de obicei pe produse “Made in China”. Or, provocarea adevărată e să cunoști contextul și să îți iubești în continuare țara.

Patriotismul adevărat este să vrea fiecare dintre noi să aibă realizările “marilor români” și să muncească efectiv pentru asta. Să cunoaștem istoria, în forma ei non-romantizată, și să facem totul pentru a învăța din ea și pentru a ne îmbunătăți condiția. Să avem decența manifestărilor, dar și concretitudinea realizărilor. Și, nu în ultimul rând, să ne asumăm valorile contemporane de libertate a deciziei, de forță a individului. Dacă fiecare dintre noi și-ar conștientiza locul în societate, ar munci ca să o facă mai bună și ar fi cu 20% mai cinstit decât ieri, am putea realiza mult mai mult decât o facem prin complacere cu niște simboluri pseudo-patriotice perimate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *