Despre rolul profesorului de limba română
Despre rolul profesorului de limba română

Despre rolul profesorului de limba română

Dacă ar fi fost și el hipster, s-ar fi numit Mr. Rose, nu domnu’ Trandafir

Scandalul recent cu doamna profesor de Limba și Literatura Română Cristina Tunegaru a scos la dezbatere o serie de idei interesante. Voi începe prin a spune că nu cred niciun moment că doamna Gabriela Firea ar fi dispus ca doamna Tunegaru să fie dată afară de pe post, la multe luni după ce aceasta din urmă a “cârtit” pe Facebook împotriva Primăriei București. A fost pur și simplu un caz tipic al sistemului de învățământ, în care titularul postului are prioritate în fața doamnei Tunegaru, suplinitor pe același post. Legea asta e la fel de când lumea și mi se pare absurd să propună cineva că ar fi fost vorba de vreo răzbunare.

În România nu e nevoie de răzbunări, pentru că sistemul de învățământ preuniversitar este deja construit împotriva profesorilor tineri și cu inițiativă. Prin urmare, nu mai e nevoie de o răzbunare în plus. Știm cu toții că presa e inventivă și oamenilor le place să stârnească unele controverse, așa că nu mă miră “țățismul” acestor relatări. Însă a fost adusă vorba și de opiniile didactice ale doamnei profesoare, exprimate tot pe Facebook. Pe scurt, doamna nu apreciază operele lui Eminescu și Slavici, așa că preferă să citească Shakespeare și Micul Prinț împreună cu copiii. Am vrut să scriu despre această viziune și anterior, când se vehicula schimbarea programei școlare, însă am găsit momentul oportun abia acum. Iată problemele cu opinia doamnei profesor:

Nu e normal ca profesorul să își impună gusturile personale asupra elevilor.

Să presupunem că lucrez într-un magazin de rochii de mireasă. Am fost angajată să prezint și să conving clientele să cumpere o largă varietate de rochii de mireasă, însă mie îmi place doar stilul “sirenă” (strâns pe corp). Toate clientele care își doresc rochii în stilul “prințesă” (cu fusta înfoiată), “A-line” (cu fusta în formă de “A”) sau rochii cu fustă scurtă vor pleca dezamăgite din magazin. Sau vor pleca în necunoștiință de cauză, cumpărând o rochie care nu arată bine pe fizionomia lor. Sigur că o astfel de angajată ar fi dată afară imediat, pentru că nu e normal ca un angajat al unei firme care oferă o paletă largă de produse să prezinte doar o mică parte din produsele firmei. Corect?

Exact la fel se întâmplă și cu doamna profesor Tunegaru. Transpare din postarea dumneaei că “poezii frumoase” sunt doar cele scrise de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, nicidecum cele scrise de Eminescu. Mie, personal, îmi plac și poeziile lui Eminescu. Poate lui Gigel dintr-a cincea nu îi place Arghezi. De ce să nu fie prezentate la clasă toate variantele? De ce să ascundem copiilor unii autori, pe simplul motiv că profesorului nu îi plac autorii respectivi?

Știu, tendința postmodernismului e să fii cât mai diferit de mase, cât mai unic, cât mai special. Dacă toți profesorii citesc din Eminescu împreună cu elevii, hipstereala maximă e să nu citești din Eminescu. Dar oare asta definește un bun profesor? Dacă da, să îi anunțe cineva pe profesorii de Geografie să nu mai predea Munții Măcini, că sunt plictisitori. Profesorii de matematică să treacă peste împărțire, că e prea mainstream și profesorii de biologie sa mai lase naibii sistemul respirator și să predea și ei sisteme frumoase, precum cel limfatic sau cel reproducător.

Nu e în atribuțiile profesorului de Limba și Literatura Română să predea literatură universală.

Sigur, apreciez cu mare drag atunci când profesorii respectivi încadrează operele românești într-un cadru mai larg. Copiii trebuie să citească ȘI opere din literatura universală, însă punctul focal al orei este, în mod evident, limba și literatura română. Dacă profesorul poate găsi timpul necesar de a face eforturi în plus, sau de a convinge elevii să participe la opționale, este minunat. Din păcate, doamna profesor prezintă aceste opere în detrimentul autorilor și operelor românești aparținând programei. Revenind la exemplul magazinului de rochii, este ca și cum eu, aceeași angajată-model, aș prezenta rochii de gală viitoarelor mirese, insistând că e foarte bine să ai rochie pentru nunțile altora.

Școala-i școală, nu câmp de flori sub curcubeul fericirii

Pentru că elevii sunt atât de diferiți, este imposibil a găsi opere care să rezoneze mereu cu 100% dintre ei. Cred că ideea de “scriitori perimați” apare tot în urma unor gusturi personale. Cunosc oameni cărora li s-a părut foarte amuzantă “Amintiri din copilărie”, deși mie mi s-a părut cea mai dificilă, arhaică și lipsită de umor carte pe care am citit-o vreodată. Mi s-au părut oribile “Baltagul” și “Moromeții”, însă m-au impresionat “Maitreyi”, “Ultima noapte…”, “Ion” (deși “Ciuleandra” a fost de zeci de ori mai bună), “Moara cu noroc” etc. Singurul mod prin care se poate face evaluarea concretă a unor cunoștiințe este de a evalua aceleași competențe la un număr mare de elevi. Nu se poate ca unii să fie examinați în funcție de înțelegerea nuvelelor românești, iar alții să fie examinați din “Micul Prinț”. Examinarea conduce și la predarea acelorași teme.

Ar fi sublim ca ora de Limba și Literatura Română să fie o oră în care fiecare elev să aleagă să își cultive cultura prin lectură îndrumată. Să citească elevii ce le place, atât din literatura română cât și din cea universală… Însă lucrurile trebuie privite și realist: la stat nu este nici Montessori, nici parenting modern, în care elevului să i se dea libertatea deplină.

În definitiv, uitați-vă la ce duce libertatea deplină a adulților în materie de lectură. Clișee, exprimări ieftine și pseudo-intelectualisme precum Osho, 50 Shades of Grey, Codul lui da Vinci, The Secret etc. sunt, fără doar și poate, ilustrative.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *