Este probabil primul an după multă vreme în care am citit doar 15 cărți. Pot fi și de un snobism înfiorător, spunând că am citit “decât” 15 cărți, deja numărul lor scăzut făcând ravagii prin gramatica mea. Din fericire (sau… din păcate), gramatica mea încă nu a avut de suferit prea mult. A fost un an plin de schimbări și noutăți, în care fiecare zi a adus evenimente noi. Așa e cu un bebeluș. Totuși, am încercat să mențin măcar un nivel minim de lectură.
Am început anul cu manualul de creștere a sugarului și copilului, celebra carte a Dr. Benjamin Spock, care a fost foarte informativă, dar evident nu se poate recomanda decât părinților sau viitorilor părinți. Chiar și dintre aceștia, aș recomanda-o doar celor interesați de o abordare pragmatică, dar iubitoare, relaxată și foarte… americană a creșterii copiilor.
Am continuat cu Herta Müler — “Patria mea era un sâmbure de măr”, indicată celor care vor să afle povestea reală, “la firul ierbii”, a interacțiunilor cu Securitatea post-decembristă. Această realitate se îmbină estetic cu plasticitatea autoarei și cu descrierea acelui je ne sais quoi, acelui drive de a scrie manifestat indiferent de condițiile exterioare.
Cartea lui Tiberiu Ușeriu, “27 de pași” a fost o surpriză plăcută. Având puțin din vulgaritatea lui Andrei Ciobanu, puțin din realismul unui jurnalist și puțin dintr-un alt soi de je ne sais quoi (de data aceasta, un drive de a alerga și de a învinge, nu unul de a scrie), mi-a făcut mare plăcere să citesc o cvasi-auto-biografie a unui român. Toate astea în condițiile în care nu sunt mare amatoare de biografii.
De la Savatie Baștovoi am citit “Între Freud și Hristos” și “Fuga spre câmpul cu ciori”. Nu au fost nici genul meu de cărți (cea din urmă e o altă autobiografie), nici genul meu de autor. Însă “Fuga spre câmpul cu ciori” a fost o altă surpriză plăcută, pe care am savurat-o din plin. Savatie Baștovoi, dincolo de propovăduirea firească a propriei credințe, este un autor plastic și interesant, cu o viață pasionantă și chiar rebelă. Se citește ușor și dă mult de gândit cititorilor.
Trec rapid peste o carte despre activități Montessori pentru bebeluși, prin deja arhicunoscuta “O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă” a Ioanei Chicet-Macoveiciuc. Stilul care a consacrat-o pe Prințesa Urbană (așa cum este cunoscută pe blog) este spumos, ușurel și amuzant, dar și util pentru de-stresarea viitorilor sau actualilor părinți.
“Noaptea de foc” a lui Eric-Emmanuel Schmitt a fost o altă carte memorabilă. Sunt o mare fană a lui Eric-Emmanuel Schmitt, citind aproape tot ce mi-a căzut în mână și căutând mereu noi apariții ale cărților lui la Humanitas. Mă așteptam ca, fiind tot pe filiera autobiografică, să fie mult mai plictisitoare decât romanele lui, unde imaginația și estetica scrisului sunt sarea și piperul. Iată că s-a “descurcat” pe fondul unor evenimente reale, pe care le-a îmbogățit enorm.
Amintesc apoi despre două cărți pe care aș prefera să le uit. Un curs despre mitologiile lumii, care a fost extraordinar de plictisitor. Culmea, cu un subiect atât de ofertant! Mai apoi, vâlva făcută în jurul cărții “Spovedania unui preot ateu” m-a atras. Din păcate, după cum am scris și pe Goodreads, cartea e un soi de “Suge-o, Ramona” cu preoți. Primele 2–3 capitole m-au făcut să mă doară burta de atâta râs, stilul fiind cinic și morbid, dar al naibii de simpatic. După care lucrurile au degenerat într-o salată de cuvinte voit amuzantă, dar care, intrând deja pe un făgaș imaginativ, lasă cu totul de dorit. Păcat că Ion Aion s-a forțat să scrie toată cartea, că dacă rămânea la primele capitole, mă câștiga ca cititoare pentru următoarele sale cărți.
Pentru pasionații de istorie, recomand cu mare drag “Istorie și mit în conștiința românească”, o carte care aduce în discuție adevărul “pur” în context istoric. Supriză! Acest tip de adevăr nu există, însă putem distinge, de multe ori, fondul pe care s-au construit marile mituri ale poporului român. O carte lungă, mai academică decât majoritatea citite în acest an, dar care a meritat.
Spre finalul anului, am citit “Antoniu și Cleopatra” a Dianei Preston, care m-a fermecat cu totul, deși mai citisem opere și relatări bazate pe aceste evenimente. Diane Preston conturează foarte bine personajele în contextul lor istoric, apelând la surse diverse și fiind sceptică în privința propagandei lui Octavian. Cleopatra apare, în sfârșit, mai mult ca un lider calculat decât ca o seducătoare hedonistă, ceea ce pare mult mai realist decât orice exagerare de tip Hollywood.
Penultima pe lista lui 2017 este “Copiii uitați ai lui Hitler”, istoria reală a programului nazist Lebensborn, prin care se instituționaliza violul (desigur, între arieni!) și se organiza răpirea unor copii de pe teritoriile ocupate de către germanii celui de-al Treilea Reich și plasamentul lor în familii germane. Evident, era vorba despre copiii cu trăsături ariene, iar familiile adoptive erau de sorginte aprobată de naziști. Este o carte tulburătoare. În aroganța mea, crezusem că am citit despre toate posibilele orori ale regimului nazist. Însă istoria mă suprinde mereu. A se citi de persoane cu stomacul tare.
Inspirată de “Antoniu și Cleopatra”, m-am decis să re-citesc câte ceva din istoria Romei. Cartea lui Mary Beard, “S.P.Q.R.” este, din păcate, axată pe două mari momente: conspirația lui Catilina și epoca augustană. Restul istoriei e puțin cam fușerită, cu evenimente și personaje istorice pale, superficial prezentate și eminamente plictisitoare. În continuare nu îmi pot explica modul în care Hannibal poate fi făcut să pară neînsemnat și plictisitor.
Sper să reușesc să închei anul cu 16 cărți, să termin până în 2018 și cartea pe care o citesc acum. Sunt pe la sfertul unei alte cărți a lui Schmitt, “Adolf H. — Două vieți”. Până acum este tot ceea ce mă așteptam de la autor: ușor de citit, cu o imaginație debordantă și un stil foarte plastic. O altă mare speranță a mea este că voi reuși să citesc substanțial mai mult anul viitor. Să pot face câte o recenzie de 15 cărți măcar… trimestrial. Fie, semestrial.