Despre egalitatea sexelor prin prisma “pomenilor” electorale
Despre egalitatea sexelor prin prisma “pomenilor” electorale

Despre egalitatea sexelor prin prisma “pomenilor” electorale

Un titlu care sună mai pompos decât necesar și un articol în care e vorba mai mult despre Lia Olguța Vasilescu decât de orice altceva

Citeam zilele trecute niște post-uri de pe Facebook ale Ioanei Stăniloiu. În sine un personaj controversat datorită ideilor sale (cu care uneori sunt de acord și alteori nu), Ioana Stăniloiu analiza ideea scăderii vârstei de pensionare a femeilor ce au născut trei copii sau mai mult. Așa cum spune și doamna Stăniloiu, sub ambalajul frumos mirositor al unei semi-pomeni electorale, menită 100% pentru a stimula natalitatea și a ridica mamele eroine pe un piedestal, se ascunde o problemă bugetară și, per se, o scădere a pensiilor. O femeie care a născut 3 copii va avea o vechime mult mai mică în muncă, atât datorită concediilor de îngrijire a copiilor, cât și din cauza tăierii ultimilor 6 ani de muncă, exact anii cu cel mai mare potențial salarial. Acest fapt implică o pensie mai mică, iar guvernanții, sub zâmbetul de matroană al doamnei Lia Olguța Vasilescu, își doresc de fapt scăderea pensiilor pentru aceste mame. Din păcate pentru ei, această perspectivă nu sună la fel de frumos ca “li se îngăduie mamelor să iasă mai devreme la pensie”, așa că au ales formularea mai frumoasă.

Doresc să ating tangențial și problema obligativității ieșirii la pensie a angajaților la stat. În cazul angajatelor la stat care au născut minim 3 copii, li se va interzice continuarea prestării muncii (desigur, la stat). Or, această “caritate cu forța” este o abominație care poate lovi chiar în mamele-eroine, pe care Lia Olguța Vasilescu declară sus și tare că vrea să le protejeze și să le ajute. Fățărnicia de care dau dovadă guvernanții a început odată cu plafonarea indemnizațiilor pentru creșterea copilului, în contextul în care tot ei au cerut să nu mai fie plafonate, însă asta a fost acum câteva alegeri și românul are memorie electorală scurtă.

Cum aș vedea eu o societate ideală în materie de “pomeni” pentru nașterea copiilor?

  • Categoric DA unei perioade de concediu pentru îngrijirea copilului și a unei indemnizații plafonate la 5 salarii medii pe economie, atât cât sunt plafonate și contribuțiile.
  • DA investițiilor private într-un cont specific, la dobânzi preferențiale, pe care tinerii le pot începe înainte de a avea un copil. Să-i spunem asigurare de maternitate, cam așa cum avem asigurări private de viață, sănătate etc.
  • NU vârstei de pensionare diferențiate între sexe. Soții ar trebui să împartă sarcinile legate de îngrijirea copiilor, femeile oricum au mult de pierdut cu aceste “concedii” și nu e nevoie să fie compensate pentru “greutatea de a fi femei”. Păi, ori vrem egalitate, ori nu.
  • NU vârstei de pensionare diferențiate pentru femei cu 3, 4, 5 copii, zodia Berbec sau ortodoxe cucernice. Orice discriminare care refuză omului dreptul de a își continua munca mi se pare o greșeală.
  • DA unei mai mari flexibilități la stat, în ceea ce privește vârsta de pensionare. Sigur că tinerii merită șansa de a se afirma într-o slujbă la stat, însă sunt multe cazuri în care oamenii sunt pensionați, iar munca lor revine altor colegi, în cazul în care nu se înghesuie tinerii la angajare. În asemenea cazuri e nevoie ca oamenii să poată alege 1–2 ani de tranziție spre pensie, timp în care să li se găsească înlocuitori. Poate părea o prostie să vrei să muncești când poți ieși la pensie, dar cu siguranță sunt persoane care pun în balanță raportul salariu/pensie, condiția fizică, suportul altor persoane sau alte situații.

Țin minte un curs pe care l-am făcut în Finlanda în anul II, printr-un program de colaborare europeană între universități. Ne-a spus atunci un domn că este un lucru obișnuit în Germania ca persoanele cu handicap fizic (și psihic ușor) să renunțe la ajutorul social dat de stat și să se angajeze la slujbe simple, spre exemplu la împachetări de cutii, asamblări etc. Țin minte că m-a frapat atunci cât de naturală e munca pentru germani. Pentru ei, e mai nobil și mai firesc din punct de vedere social să muncească decât să primească bani de la stat. Am calculat atunci cu oroare că suma medie pe care o primeau aceste persoane cu handicap era salariul unui asistent universitar de la noi din țară. Și mi-a venit să urlu.

Când se va ajunge și la noi la dorința de muncă? Oare când vom putea distinge între pomenile electorale și consecințele grave din spatele lor? Când ne vom da seama că nu ne putem vinde viitorul pentru o recompensă trecătoare, dar imediată? Când vom putea, realmente, să vorbim despre egalitatea între sexe?

Să încep eu? Am lucrat începând din 2012, până în ultima săptămână înainte să nasc (și am născut într-o marți). Sunt de 5 luni în concediul de îngrijire a copilului și îmi este greu să jonglez cu toate: casă, masă, curățenie, copil, program, viață socială, viață intelectuală, viață de orice fel. Și totuși nu cred că soțului meu îi este mult mai ușor. Totuși, nu cred că merit vreun premiu. Totuși, nu cred că trebuie să mă compătimească cineva, nici măcar statul. Tot ceea ce primesc ca indemnizație corespunde cu bani plătiți la stat, prin contribuții. Nu îmi doresc să îmi fie mai ușor, doar pentru că sunt femeie. Îmi doresc egalitate, egalitatea adevărată. Să arăt că sunt cel puțin la fel de capabilă ca un bărbat, poate chiar mai mult. Pentru mine, nicio pomană electorală, nicio cârjă persupus-echitabilă, nicio plângere de milă și nicio agendă feministă “de valul III” nu va însemna vreodată cât înseamnă asta. Faptul că sunt femeie și sunt harnică. Sunt femeie și sunt puternică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.