Nu doresc să fiu una dintre persoanele care vorbesc în mod continuu despre copii, chiar dacă sunt mamă. Totuși, câteva dintre articolele mele recente discută acest subiect, pentru că, în definitiv, face parte în mod clar din viața mea. Ceea ce urmează este o pledoarie pentru copilul îngrijit, dar independent.
Sunt o mare susținătoare a ideilor moderne ale puericulturii: alăptare la cerere, purtarea copilului în marsupii ergonomice, luarea lui în brațe oricând are nevoie… și alte lucruri care par, la prima vedere, contra-intuitive din punctul de vedere al independenței. Dimpotrivă, este imposibil ca un copil să fie “șantajist” sau “rău”. Astfel, alinarea și alintarea lui țin de nevoile lui de bază. Pentru acel copil, părinții săi sunt sursa principală de afecțiune și dragoste. Copilul are nevoile pe care și noi, adulții, le avem, poate doar puțin excerbate: nevoia de a se simți iubit și îngrijit, foamea, nevoia de confort termic etc. A-l sprijini nu înseamnă a-l face mai puțin independent. Studiile arată chiar faptul că un copil căruia i se satisfac aceste nevoi în mod prompt, va fi mai cuminte și mai liniștit, nesimțind nevoia să plângă timp îndelungat pentru a atrage atenția părinților.
Doresc, însă, să vorbesc despre cârje. Pe un grup de Facebook se discuta zilele trecute despre o fetiță care, la 2 ani și jumătate, nu acceptă nicicum să i se taie unghiile. Într-adevăr unii recomandă ca unghiile bebelușilor să fie tăiate cât timp acesta doarme, ca să îi fie mai ușor părintelui. Însă ce ne facem când copilul, la vârsta de 2 ani și jumătate, nu mai doarme mult în timpul zilei și se trezește mai ușor? Eu una am început, la 3 luni, să tai unghiile copilului treaz. Probabil consum caloriile echivalente unei găleți de KFC, operațiunea fiind dificilă, cerând atenție maximă și abilități de multi-tasking (să-i cânt, să-l țin corect, să nu-i tai degetele…). Da, îmi este mult mai greu, însă merită investiția, pentru că, treptat-treptat, bebelușul meu se va obișnui. Deja a început să prindă mișcarea și să stea cuminte, cu degetele nemișcate. Așa cum înțelege că lingurița îi aduce mâncare, așa cum înțelege băița sau masajul de seară, sau să își ridice mâinile când îl imbrac. Are 5 luni și jumătate, dar nu îl menajez din acest punct de vedere.
Nu îmi doresc ca fiul meu să folosească suzeta la 3 ani de zile, așa că nu i-am dat-o nici în timpul colicilor. Mi-a fost mai greu, pentru că a trebuit să îl alăptez, să îi cânt și să îl liniștesc în alte moduri, însă mi-am spus mereu că suzeta nu va fi o cârjă pentru el. Dacă adulții nu au nevoie de suzetă, nici el nu are. Nu îmi doresc să stea în cărucior până la adânci bătrâneți și, deși sunt convinsă că îmi va fi greu să merg distanțe lungi cu un bebeluș/copil obosit, voi aplica exact tactica adulților: când suntem obosiți, ne așezăm puțin și continuăm. Nu îmi doresc să îi dau mereu mâncare pasată. Nu îmi doresc să îi pun colac de salvare în baie la 1 an, nu îmi doresc să îi pun cască în cap în casă, sau să etanșez prizele, pentru că nu văd astfel de adulți*. Prefer să îmi fie greu, prefer să îl supraveghez și să îl învăț ce are voie să facă și ce nu. E o investiție în viitorul lui.
Acum, exprimarea că “nu îmi doresc” este oarecum improprie. Îmi doresc să îl port în marsupiu și să îl alăptez, să fie mereu aproape de mine și să îl iubesc. Nu vreau să chinui copilul, dar sunt conștientă, în același timp, că independența este unul dintre cele mai importante atribute de care are nevoie un copil. Pentru că independența este ceea ce îi dă încredere. Independența este ceea ce îmi doresc pentru el în mod obiectiv, oricât mi-aș dori pentru mine, la nivel subiectiv, să îl îngrijesc mereu, mereu.
Ține de fiecare părinte ce alege pentru copiii lui, însă cu asta mă lupt eu.
— –
(*) E cu totul altceva în mașină, de exemplu. Un scaun pentru copii instalat corect este echivalentul centurii de siguranță la adulți. Dacă eu, ca adult, îmi pun mereu centura ca să fiu în siguranță în mașină, atunci și copilul trebuie să stea în scaunul special care asigură siguranța lui. La fel, casca de bicicletă nu e totuna cu o cască de protecție pusă în casă. Ați înțeles ideea 🙂