Săritura peste cal/rechin
Săritura peste cal/rechin

Săritura peste cal/rechin

“Repetiție de Balet” — Edgar Degas

Un articol despre originalitate și uniformitate în serialele TV

[SPOILERS pentru “House of Cards”, “How I met your mother” și mai ales “Mad Men”]

Englezii denumesc acel punct terminus al originalității serialelor “jumping the shark”, sau “săritură peste rechin”, după un celebru episod din “Happy Days”, în care, în disperarea pentru o scenă interesantă și originală, scenariștii produc fix reversul: o scenă penibilă și ciudată, care demonstrează că nu mai au idei bune. În cazul episodului respectiv, era vorba de o scenă în care unul dintre personaje sare peste un rechin în timp ce face schi nautic. La români, termenul de “a sări calul” înseamnă cam același lucru: a exagera într-atât încât deranjezi în mod clar interlocutorul… sau telespectatorul, de ce nu?

Sunt o mare consumatoare de seriale, însă, până acum, cunosc foarte puține seriale care au avut decența și demnitatea de a se încheia “în forță”, cât încă ideile erau bune. Să nu divagheze în episoade telenovelistice, în exagerări patetice și în cine știe ce întâmplări fantastice. Se distinge, ca eleganță, “Star Trek: The Next Generation” (TNG), al cărui ultim episod, numit “All good things…” (“Toate lucrurile bune…”), a fost excelent prelucrat. A avut o poveste bună, ecouri la primul episod și la viitor, a fost emoționant dar nu exagerat de lacrimogen. Dar cel mai important, a venit la sfârșitul unui sezon bun, precedat de alte sezoane bune. Niciodată nu am simțit la TNG vreo sincopă majoră de creativitate a scenariștilor. Sigur, orice serial are episoade mai bune sau mai puțin bune, însă nu a fost niciodată un trend spre plictiseală.

Dar TNG a fost acum mulți ani de zile. Serialele recente se strică mai repede decât merele într-o ladă, după care capitalizează pe fidelitatea și curiozitatea urmăritorilor pentru a se menține pe linia de plutire.

  • “House of Cards” a avut un prim sezon extraordinar. După care, în al doilea sezon, mi-a insultat inteligența cu ipoteza că președintele SUA și prietenul lui de zeci de ani pot fi despărțiți de un politician pe care amândoi îl urăsc. A urmat cu masoni care venerează o bufniță uriașă, precum și linii narative lăsate în plop, deși păreau cruciale.
  • “Suits” a devenit o aglomerație de scene în care personajele intră la cineva în birou, le vorbesc pe un ton condescendent și apoi pleacă fără să salute.
  • “The Big Bang Theory” nu mai are glume inteligente de prin sezonul 2 sau 3, deja totul se rezumă la a face mișto de Sheldon, care e oarecum autist, deci nici măcar nu e amuzant să se facă mișto de el.
  • “How I met your mother” a avut un sezon întreg într-o nuntă, apoi a grăbit vreo 10–15 ani într-un montaj de 5 minute. Sfârșitul a fost dezamăgitor și venit după o scădere constantă a originalității episoadelor.

Cel mai recent, am văzut “Mad Men”, un serial al cărui început a fost de-a dreptul fenomenal. Personaje interesante, un comentariu fin asupra schimbărilor de atitudine din anii ’60 încoace, sex, bani, furturi de identitate și mârșăvii de ambiție corporatistă. Din sezonul 5, cam de prin perioada când a doua soție a lui Don începe să joace într-o telenovelă… tot serialul devine o telenovelă ieftină. Încep să se recicleze idei: iar reorganizări ale firmei, iar Peggy se îndrăgostește de un rival al lui Don, iar una-alta. Înnebunește Michael Ginsberg din cauza calculatorului, Peggy își înjunghie iubitul cu un cuțit (în mod accidental), Betty se vopsește brunetă (și revine la blond în episodul următor), parcă scenariștii s-au jucat zaruri cu personajele și diverse acțiuni. Ce a ieșit, aia au scris.

Poate cel mai grav este că majoritatea personajelor au avut un sfârșit al serialului care nu li s-a potrivit sau a fost pur și simplu ne-inspirat. Se presupune că vom crede că Peter Campbell, un nenorocit pe tot parcursul serialului, s-a cumințit și va trăi fericit până la adânci bătrâneți cu fosta nevastă și copilul, într-un oraș provincial. Betty află că are cancer după ce, acum două sezoane, a crezut că are cancer dar au testat-o și nu avea. De asemenea, Anna Draper deja murise de cancer și am văzut cum l-a afectat asta pe Don, dar aparent, e nevoie să mai vedem odată. Peggy, care a renunțat la un copil și la mare parte din viața personală pentru a reuși în carieră, se îndrăgostește subit, în ultimul episod, de colegul cu care a lucrat ani de zile. El la fel. Trăiesc fericit până la adânci bătrâneți. Finalul lui Joan, acum antreprenor, e unul potrivit, dar grăbește foarte mult despărțirea de Richard. De parcă singurul mod de a ne arăta că Joan e serioasă cu privire la carieră este de a o face să sufere pe plan emoțional. Singurul final cu adevărat interesant este cel al lui Don, care lasă o ambiguitate dulce și mai spală din rușinea unor episoade grăbite.

De ce spun că e importantă originalitatea? Pentru că ne place să vedem întâmplări și situații noi, personaje interesante, pe care le putem aprecia sau urî (uneori ambele). Dar contează și uniformitatea. Nu în peisajul global al serialelor, dar într-o oarecare formă de fidelitate față de personaje. De multe ori, când scenariștii doresc artificii, ajung să se înstrăineze prea mult de propriile personaje, ceea ce duce și la înstrăinarea telespectatorilor. Mi-ar plăcea să mai văd seriale noi, interesante, dar care să aibă bunul simț să știe când să tragă cortina.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.