În marea majoritate a comediilor, oamenii râd de propriii lor prieteni și îi tratează groaznic, mai ales dacă prietenul respectiv e inteligent. Dar oare e normal?
Continuând pe tema articolului recent despre seriale care se dau peste cap pentru a fi populare, chiar dacă se abat de la caracteristicile inițiale ale personajelor sau de la realism în sine, astăzi am decis să scriu despre o temă care mă frământă de ceva vreme. Mai exact, despre comedii precum “Friends” (“Prietenii tăi”), “How I met your mother” sau “The Big Bang Theory”, care promovează un stil de umor la limita fenomenului de bully-ing adult. Să-i spunem, mai pe românește: șicanare, dispreț, presiune din partea anturajului.
Fiecare dintre aceste seriale are un personaj care se remarcă prin inteligență, dar care e ușor ciudat. Ross din “Friends” e un profesor universitar și paleontolog. Prietenii lui sunt un actor, o bucătăreasă, o maseuză și o vânzătoare, dar și un distribuitor care își urăște slujba. Cu toate astea, de oricâte ori Ross arată pasiune pentru munca pe care o face sau pentru subiecte nuanțat intelectuale, “prietenii” îl pedepsesc prin glume proaste, îl ignoră, râd de el sau îi comunică prin diverse metode cât e de plictisitor. Am văzut demult serialul, însă nu îmi amintesc vreun caz în care el să fi făcut reversul, adică să afișeze vreo superioritate morală sau intelectuală, prin care să râdă de slujbele sau personalitatea prietenilor lui.
În mod asemănător, Ted din “How I met your Mother” este ridiculizat pentru pasiunile lui din categoria artistică: arhitectura (chiar slujba lui), caligrafia sau pentru idealismul lui în dragoste. În “The Big Bang Theory” lucrurile stau mult mai grav. Așa cum am mai spus, ceea ce începuse ca un serial cu glume inteligente, pentru care era nevoie de cunoștiințe în științe reale, a divagat într-un serial în care audiența poate să râdă de tocilari. Râdeam cu tocilarii, dar acum se presupune că trebuie să râdem de ei. Să râdem pentru că Sheldon e tipicar, că vrea să stea mereu în scaunul lui? Să râdem pentru că ni se pare anost vlogul lui despre steaguri, de relația lui cu Amy sau chiar de faptul că, atunci când e bolnav, își dorește afecțiune maternă, pe care o proiectează asupra oricărui apropiat ce are grijă de el (“Soft Kitty”)? Poate nu am eu simțul umorului destul de dezvoltat.
Mi se pare grotesc a râde la o glumă pe seama inteligenței. Sigur, eu nu reprezint întreaga audiență a serialelor, însă sunt indignată de genul acesta de comportament. Ce idee! A râde de oameni inteligenți, pasionați de munca lor. Dar, dincolo de telespectatori, în ce Univers pare logic să râzi în acest mod de proprii prieteni, așa cum o fac personajele din aceste comedii? Cum te mai poți numi prietenul cuiva după ce ai râs de cele mai profunde trăsături de caracter ale sale? De pasiunile lui cele mai importante? De efortul depus în viață pentru a construi o carieră, fie ea și într-un domeniu subiectiv-“anost” precum paleontologia? Menționez aici că nu vorbesc de câteva glumițe, ci de o constantă presiune și superioritate a unui întreg grup de “prieteni”.
Doar în seriale, ladies and gentlemen. Doar în seriale se întâmplă așa. În viața reală, Ross și-ar fi găsit prieteni mai buni. Sau, cum am mai auzit prin liceu, s-ar manifesta condiția omului de geniu, și ar rămâne singur. Iată cum comediile de la televizor sunt de fapt tragedii în viața reală.